Un soldat... 

Un soldat ţinându-se cu mâinile
de marginea unui nor...
De bocancii lui, cu mâinile încleştate
se ţine alt soldat. De bocancii lui
altul, apoi altul, apoi altul şi altul,
şi-aşa până-n miezul pământului.

Eu mă las s-alunec pe şirul lor
ca pe-o frânghie,
şi-alunecând, cataramele
centurilor lor, îmi zgârie faţa.

Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul
şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşâie
fâşii de carne,
şi-alunecând, alunecând rămâne din mine
numai scheletul.

Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră.
În timp ce dorm, fâşiile smulse
se-ntorc de sus şi mă-nvelesc.
M-ajunge din urmă şi sângele pierdut,
şi durerea.

Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldaţi, nu se mai vede.
Probabil că vântul a-mpins-o
cu nor cu tot, în altă parte.

Îngerul cu o carte în mână 

Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.

Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.

Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.

Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.

Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.

Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea...
Mi-apasă-n coastă înserarea.

Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.

Când fu în dreptul meu, strigai -
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.

Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.

Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrint!

Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,

şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi...

Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.

O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
...Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.

N-am mai murit de foame... 

N-am mai murit de foame multă vreme.
De când în loc de ochi aveam ciuperci,
şi izbeau peste lopeţi de trireme
ploi neântregi.

Eu am murit în trecut,
chiar înainte de a mă naşte.
De mercur instabil ţin un scut
la mâna stângă iscată ca o moaşte.

Mă pregătesc de naştere,
dorm în oul parfumat al bunicului meu
care a plecat în recunoaştere,
chiar acum, în prezentul trofeu.

Îmi fac de cap,âmi fac de frunze, îmi fac de cai,
pentru săgeţi trupul meu este cresut.
Zeul A, zeul E, zeul I
dovedesc c-am murit în trecut.

Scrisoare medievală 

Duceam în viteză piramide de var,
dar nu pentru ziduri, nu, nu.
Duceam cuvintele acestei limbi romane
dar nu pentru a fi spuse de guri.
Noi suntem, iubito, aceiaşi.
Numai pietrele s-au schimbat,
numai iarba.
Domneşte pe-aici violetul, tăcerea,
cleiul tâmplăresc, oh, da,
cu care ne lipim braţele rupte.
Noi suntem, iubito, aceiaşi
şi nici nu se cunoaşte, oh, da,
că sufletul nostru-i întors
dintr-o călătorie în lumea
perechilor, unu cu unu,
pom cu pom, iarbă cu iarbă,
piatră cu piatră.

Mă las în continuare 

Mă las în continuare de mine însumi plâns
ca-n vremea când puneam un ochi albastru
la idee,
şi pe deasupra o sprânceană ca să-l ţină strâns
şi-ntrors din ce e către ce e.

Şi eu m-aş fi dorit un om frumos,
subţire şi pătrat la falcă,
peste stafii victorios
sau cel mai înţelept din arcă.

De coadă aş fi tras în sus
cometa adormind în patu-mi,
bătut în cuie m-aş fi pus
pe cruci de-a lungu-mi şi de-a latu-mi.

Dar mi-a fost dat pe lângă os
să am şi nervi şi chef de viaţă,
şi eu am vrut să fiu frumos
aşa cum legea ne învaţă.

Dar, o, am fost aşa cum sunt,
cum este osul repetat,
din cărămizi, un zid urcând,
haină de lucru şi purtat,

pe care nu pot s-o sfâşiu,
mai neavând un braţ, o gură,
atâta timp cât am să fiu
cu însumi, însumi de-o măsură.

Douăsprezece noaptea, cu dor 

Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.

Coagula tristeţea deodată... 

Coagula tristeţea deodată,
ca-n valuri, trupul de mărgean,
şi trupuri de-necaţi zvârlea din matcă 
privirea când mi-o prelungeam.
S-a dus şi ora de azi.
La radio s-a dat ora exactă:
"Cling, clang" sau "Ping, pong"
Toţi îşi privesc ceasurile
numai murdarul de mine
ca şi cum nimica nu ar fi,
mă gandeam, sau poate chiar strigam:
"Hai să ne strângem în braţe,
hai, hai să ne strângem în braţe!"

Orologiu cu statui 

Pietrele deschid un ochi de piatră,
oasele deschid un ochi de os. 
Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră
din trei boturi, generos. 
E un schimb de ochi mereu în aer. 
Ochiul de pisică trece-n frunze. 
Frunzele foşnesc cu dulce vaier
în orbitele pisicilor lehuze. 
Eu rămân cu pleoapele deschise, aburite. 
Ochiul meu sticleşte-n turnul primăriei,
şi, deodată, simt cum prin orbite
cu un prunc în braţe-apar statuile Mariei. 

Tinerii 

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Alfa 

Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumă.

Capul meu, ca o flacără de lumânare,
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute.

El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare.

Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul -
Minunat prilej de sete - marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii
mereu fierbinţi,-
arzându-ţi mâinile.

Arbor invers 

Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.

Mereu cu creirul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi,
dus în nori, în scâteile
celor neluminaţi.
Văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă...
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

Somnul cu fierăstraie-n el 

Somnul cu fierăstraie-n el
taie capetele cailor
şi caii aleargă nechezind cu sânge,
ca nişte mese roşii, fugite pe străzi,
de la cina cea de taină. 

Şi caii aleargă, în aburii roşii
clătinând umbre. În şăi, fantome. 
Frunze se lipesc de gâturile lor
sau se prăbuşesc de-a dreptul în ele,
cum se prăbuşeşte umbra copacului în fântâni. 

Aduceţi găleţi, aduceţi căni mari de sticlă,
aduceţi căni şi pahare. 
Aduceţi căştile vechi rămase din război,
aduceţi-i pe toţi cărora le lipseşte un ochi,
sau în loc de braţ au un loc liber,
care poate fi umplut. 

Peste tot sânge de cal decapitat
curge în voie, şi
eu cel care-am văzut primul
acestea
vă vestesc că am băut din el ...

 

 

Iarna

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi. 

Cu genunchii la gura, cu pumnii strânsi,
Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingase semne de intrebare.

Cu trupul drept, cu fata în sus,
Dorm mortii în adâncul pamântului,
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Rataceam parca printr-un oras al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe strada:

Unii intr-o parte, altii în alta.
Toti purtau câte o servieta galbuie
Si treceau, plini de importanta, intr-o parte si alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
Si nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Daca din privirile pe care mi le aruncau
N-as fi inteles ca servietele lor erau croite
Din piele de om.

Nici o corabie nu s-a întors vreodata
Din marile sudului sau de la capricorn
Atât de pura si eleganta fregata,
Cum se intoarce toamna Orion.

Peste paduri inverzite n-a stralucit nicicând
Lumina lui alba. Nici pe pajisti de fin.
Oceane si munti il vad primavara plecând
si cerul nu-si mai afla multa vreme stapân.

Octombrie urca din nou peste gradini
inaltele-i catarge cu vârfuri de platina
si toata iarna, apoi, corabia de lumina
Deasupra lumii uimite se clatina.

Rege al constelatiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi inghetate
Asa strabate noaptea marele Orion,
Corabie leganata în eternitate.

Inima 

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Către Galateea 

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ce e mai departe de tine, 
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun 
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână. 
Şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău, 
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Frunzişuri 

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele 
vine din viitor, nu din trecut. 
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie 
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările. 

Inimă, inimă, planetă misterioasă, 
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, puţin fluturate 
de respiraţia mea.

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie, 
aniversarea pietrelor de căldărăm în care 
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în să
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea 
numerelor de licean purtate la mânecă, 
aniversarea tuturor vorbelor care 
ţin în dinţii literelor
dorinţele, dragostea... 

Inimă, inimă, planetă misterioasă 
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.

Basorelief cu eroi 

Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.

În urma lor a rămas goală baraca,
mirosind a obiele, a ţigări strivite, a fereastră închisă.
Valizele de lemn care umplu baraca
mai clănţăne încă din fierul minerelor,
aşa cum clănţăne luna din fierul minerelor
acum, cu puţin inainte de-a fi deschisă,
ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi
ale timpului.

Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară
pe feţe şi pe mâini, ca să lucească
daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară,
şi aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda
când viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda.

Stau aşa nemiscati, ne-ncetind să luceasca,
şi noi ne uitam la ei cum am privi luna
răsărind chiar din mijlocul pieţii.

Pentru noi, care suntem acum de-o vârsta cu ei,
deşi stau de ani lungi în vitrină,
pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei,
şi inimă bătând avem, şi memorie,
o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie,
soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină
şi se imită pe ei însuşi într-una,
ca şi cum ar fi vii.