Nichita Stănescu - Sunt un om viu



  • Sunt un om viu 

    Sunt un om viu.
    Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
    Abia am timp să mă mir că exist, dar
    mă bucur totdeauna că sunt.

    Nu mă realizez deplin niciodată,
    pentru că
    am o idee din ce în ce mai bună
    despre viaţă.

    Mă cutremură diferenţa dintre mine
    şi firul ierbii,
    dintre mine şi lei,
    dintre mine şi insulele de lumină
    ale stelelor.
    Dintre mine şi numere,
    bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

    Am şi-un defect un păcat:
    iau în serios iarba,
    iau în serios leii,
    mişcările aproape perfecte ale cerului.
    Şi-o rană întâmplătoare la mână
    mă face să văd prin ea,
    ca printr-un ochean,
    durerile lumii, războaiele.

    Dintr-o astfel de întâmplare
    mi s-a tras marea înţelegere
    pe care-o am pentru Ulise - şi
    bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

    Cu greu mi-aş putea imagina
    un pământ pustiu, rotindu-se
    în jurul soarelui...
    (Poate şi fiindcă există pe lume
    astfel de versuri.)

    Îmi olace să râd, deşi
    râd rar, având mereu câte o treabă,
    ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
    pe oceanul oval al fantaziei.

    E un spectacol de neuitat acela
    de-a şti,
    de-a descoperi
    harta universului în expansiune,
    în timp ce-ţi priveşti
    o fotografie din copilărie!

    E un trup al tău vechi,
    pe care l-ai rătăcit
    şi nici măcar un anunţ, dat
    cu litere groase,
    nu-ţi pferă vreo şansă
    să-l mai regăseşti.

    Îmi desfac papirusul vieţii
    plin de hieroglife,
    şi ceea ce pot comunica
    acum, aici,
    după o descifrare anevoioasă,
    dar nu lipăsită de satisfacţii,
    e un poem închinat păcii,
    ce are, pe scurt, următorul cuprins:

    Nu vreau,
    când îmi ridic tâmpla din perne,
    să se lungească-n urma mea pe paturi
    moartea,
    şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
    peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
    oprit.

    Nici după fiecare pas,
    în golul dinapoia mea rămas,
    nu vreau
    să urce moartea-n sus, asemeni
    unei coloane de mercur,
    bolţi de infern proptind deasupra-mi...

    Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
    de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

    E o fertilitate nemaipomenită
    în pământ şi-n pietre şi în schelării,
    magnetic, timpul, clipită cu clipită,
    gândurile mi le-nalţă
    ca pe nişte trupuri vii.

    E o fertilitate nemaipomenită
    în pământ şi-n pietre şi în schelării.
    Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
    s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

    Doar chipul tău prelung iubito,
    lasă-l aşa cum este, răzimat
    între două bătăi ale inimii mele,
    ca între Tigru
    şi Eufrat.


    DISCLAIMER! TOATE materialele de pe site sunt materiale GRATUITE adunate/strânse de pe internet. Echipa nu va fi trasă la raspundere pentru aceste materiale. ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTĂ MATERIALE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VĂ RUGÂM SÂ NE ANUNTAȚI PRINTR-UN E-MAIL.

    0 comentarii: