Strofele poetului bolnav 

De trupu-n care ma pindesti, durere,
m-as despartii cu inima usoara,
ca sa rasar intr-o imprastiere
de iarba si de flori la primavara.

I-o taina pentru ce i-a trebuit
lui Dumnezeu acest clondir de singe
( dizgratios si greu de minuit ),
cind gindul se putea, de-o pilda, stringe,

scinteietor, pe-aripa unui flutur,
ori intre doua foi de trandafir,
Care-s asa frumoase cind se scutur
pe-al straturilor verde cimitir.

De cite ori imi simt putrezaciunea
in care sufletul mi-ai rasadit,
eu, Doamne, nu-ti contest antelepciunea,
da-mi zic c-a sasea zi ai obosit.

Belsug trist 

Inima mi-i pom impovarat
de rodii singerii ;
le-am scuturat, si nu s-au scuturat,
si trebuie sa vii.

Ramurile sa se-ndrepte vor
catre cer si soare usurate,
tu stii ca doare bogatia lor,
culege-le cu mina ta pe toate.

Mâna ta 

Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau usoara ;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul, bunaoara.

E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti sau nu esti suparat.

In parul meu ce albe-s degetele miinii tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei jar.

Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar mai putea vrodata.

Acuma cântecul s-a sfârsit 

Acuma cintecul s-a sfirsit.
Nu stiu de-i bine ori rau.
Din frunze-am cintat. Dumnezeu,
linga mine stind, mi-a soptit.

De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Si citeodata-avea glas de om.
"Sarbatoreste, mi-a spus el, aceste
cimpii dezmierdate si creste..."

Si ca o pasare neinvatata
m-am apucat sa cint. Eram mirata
si bucuroasa, si nici n-am simtit
cum trece anotimpul fericit !

Zburati, cintece, zburati departe,
scuturati-ma de pamint si moarte,
si preamariti natura-n care inca
e liniste si-ntelepciune-adinca.

Daruri 

Tu esti în inima mea ca un dar 
neasteptat si mult prea scump, 
pe care il cercetez mirata iar si iar,
cu-aceeasi nesecata desfatare.

Esti tainica-mi putere si mandrie,
de când te stiu mi-i cerul mai aproape
si nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.

Tu mi-ai facut tarana mai usoara
si inima asa de dulce, grea,
ca ramura ce toamna se-mpovara
de greutatea roadei de pe ea.

Asemeni unui mare cer cu stele, 
mi te-ai rasfrant în suflet ca-ntr-un lac,
si-adanci de-atuncea-s gandurile mele,
de aur glodul inimii, sarac.

Acestea toate să ti le platesc
nu voi putea, ci lasa-mă macar, 
risipitorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dandu-ti dar.

Sarută-mă 

Saruta-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sarutarea ta ar fi în stare
Să stinga focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire si de soare.

Saruta-mi gura, buzele-nclestate
Ce vorba si surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca si la-nceput.

Saruta-mi fruntea, gândurile rele
Si toate indoielile-or să moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de primavara.

Gândeste-te, n-ar fi păcat... 

Invata-mă cu ce să-ncep intai
si-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea lumi luminatori,

pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata n-or să stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o vesnicie

iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niste cuvinte simple-ar fi rămas.

Invata-mă cu ce să-ncep si cum
să-i spun aceste-i lumi cat mi-i de draga
ca te-a născut, cu truda ei intreaga, 
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodata n-o să stie
c-a inflorit în flori si-a curs în ape,
ca din pământ si sura vesnicie
să mi te-aduca,-asa cum esti, aproape;

si, fiindca-o să murim si noi odata, 
gandeste-te: n-ar fi pacat să moara, 
cuprinsa-n noi, atata primavara,
si dragostea cu inima deodata?...

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume, 
si eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispretuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.

[Fără nume] 

O carte-mi tine-ades tovarasie
Si-a mai rămas pe randurile ei,
Ca pulberea de soare stravezie,
Lumina unui gând din ochii tai.

Stau astfel vremea fără s-o mai numar;
Mă-nsala visul bun si mă gandesc
Ca-mi urmaresti lectura peste umar,
Si, daca taci, e pentru ca citesc.

Rochia 

Din lada mirosind a molii si-a parfum
a scos o rochie din tineretea ei bunica.
Subtire-i si usoara ca un fum,
de parca-ar fi tesuta din nimica.

Ca trist fosneste crinolina de matase,
volanele i se distrama si se taie,
si-n loc de raze, siluete gratioase,
din alte vremi, danseaza prin odaie.

Revede balul cel dintii batrina,
isi recunoaste rochia de fata
si-i tremura pe-atlasu rece mina
de-nduiosare multa-nfiorata.

Si cum isi pleaca fruntea tot mai tare
i-asa de girbova bunica-n vechiul sal...
Ce s-a facut frumoasa dansatoare
care-a plutit in rochia de bal?

Picioarele usoare si micute,
si ochii, si surisul stralucit,
in trupul girbovitei bunicute
cum, oare, pe vecie de-au murit?

Si mi-au raspuns matasurile moarte,
sau poate chiar batrina-n vechiul sal;
nu, n-au murit, danseaza mai departe
mereu in alte rochii, primul bal.

Invrăjbire 

As vrea sa mor alaturea de tine
si timpla linga timpla ta s-o pun,
ca, ascultindu-ti gindurile bune,
sa stiu daca mai esti si-acuma bun
si fara ascunzis ca mai nainte,
si sa te-ntreb daca-i adevarat
ca nu ma mai iubesti si m-ai uitat.
E lumea rea pe-aicea si ma minte
c-ar fi asa, dar daca te-as vedea,
cu gura, de pe ochi si de pe gura
indepartind oricare vraja rea,
iubirea din taciunele de ura
as reaprinde-o si ne-am recunoaste,
mirindu-ne c-atita invrajbire
in suflet din cuvinte poate naste.
Si-am fi pe urma cum is doua fire
intr-o impletitura, sa nu poata
o umbra intre noi sa se strecoare
si astfel sa-mi intunece c-o pata
surisul care-mi tine loc de soare.

Logodnă de primăvară 

Vai, frumusetea ceasului de-acuma
de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine,
si-alaturi sa simtim sub talpa huma
de iarba vietii grea, cum de suspine
mi-i inima de cind nu te-am vazut?
Vreau soarele, pe degetele noastre
unite, un inel sa faureasca;
albastre zarile-n privirile-ti albastre
sa le privesc si dragostea sa creasca
din radacini batrine ca gradina
(mai mindra decit cea care s-a dus),
sa-mi ierti, si eu sa-ti iert, de-asemeni vina
de-a fi iubit mai mult decit am spus.

Jucăria 

Dusman grozav e timpul, mi se pare
acuma ca si când te-as fi visat,
cum poate mai viseaza cate-o floare
pamantul, iarna, dupa ce-a-nghetat.
Iubirea noastra astfel a trecut,
ca dâra luminoasa-a unei stele,
si bezna-n urma ei s-a refacut,
de-mi pare steaua fericirii mele,
ca niciodata n-ar fi stralucit.
Si nu mai stiu acuma dac-am stat
cu tine, daca-n pieptul tau iubit
eu inima-ntr-o zi ti-am ascultat.
Cuvintele pe care le rosteai,
din departari de basm rasuna parca,
pentru ca mierea tot acelui grai,
langa urechea alteia le-ncearca.
Din ce în ce mai subred e sub pas
pamantul amintirilor si-mi pare
ca dintr-un vis frumos mi-au mai ramas
franturi ciudate si stralucitoare.
Zadarnic intre ele să le leg
incerc acuma, fiindca nu se poate
din cioburi vasul să-l mai faci intreg,
si tristă surăzând mă joc cu toate 
aducerile-aminte la un loc,
ca un copil cu jucaria care,
i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
pentru ca alta mai frumoasă n-are.

Murim... ca mâine 

E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.

Vis vegetal 

As vrea să fiu copac
Si-as vrea să cresc langa fereastra ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca usoara să-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-mă femeie să fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si pământ,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si senina,
Uitind de-atata vreme să vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare mana,
As incepe
să
zambesc.

Primăvara 

Un aer caldut, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
In vale pârâul umflat
alearga salbatec si viu.

In zori m-a trezit sarutarea
trimisa pe-o raza de soare;
Lumina-neca departarea -
tot răul murise-n uitare.

Veni pe aripa de vant
O veste frumoasa din cer.
Si-acuma batranul pământ
Isi lasa cojocul de ger.

E vestea ce-o murmura seara
zefirul. Padurea o stie;
Soseste de-acum Primavara,
să bucure lumea pustie.

Prin dealuri sarace, se-aude
un zvon care creste mereu.
Il spun a pârâului unde
Il cânta tot sufletul meu.

O floare albastra si cruda
se-nalta sfioasa spre soare
si cata la loc să se-ascunda
de firea zapezii ce moare.

Tu soare, trimite lumina
în raze bogate spre noi
si fă să rasara-n gradina
frunzisul, pe arborii goi.

Toporasi 

Cu sacu-i plin de banalitati s-a prezentat
si anul asta zana primavara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parca-ar fi venit intaia oara.

Contrazicându-mă cu mine insumi si-n sfarsit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să vad ce flori au răsărit
în parcul vast si gol de langa noi.

De mult nu mă-ncercase asa dor
de viata si calcam nerabdatoare;
simteam cum se-nfioara sub picior
pamantul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au parut incantatori -
Parca-as fi vrut să-i strang în brate să-i sarut
(trecusem pana-atunci de-atatea ori
pe langa ei si nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spalat),
cu capul dat pe spate l-am privit
si l-am gasit de-a dreptul minunat.

Pe urma-am dat de toporasi langa-un stejar
erau asa de-albastri, delicati -
ca niste firmituri lasate-n dar
de primavara, printre pomi-ntunecati.

M-am aplecat cu inima batând,
dar când era să-i rup, nici eu nu stiu
de ce si cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.

Si m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseala fericita-n pasi,
iar daca mainile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporasi.

Eu nu regret 

Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist si de ciudat
sa simti c-asemeni unui fir subtire
ceva frumos din tine s-a sfarmat.

Si nu mai stiu anume ce, si-anume cand,
caci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut
de-ti vine sa pornesti, de altii intreband
de-au fost aievea cele ce-au trecut.

Fraga 

Frageda, inima ni s-a frant.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blanzi din pamant
si-ai cerului zei o mie.

Creanga belsugului, necontenit
scuturata de noi, rodeasca.
O, ce poveste copilareasca:
cum ne-am vazut, ne-am iubit.

Logodnă 

Logodnicul vine-n amurg, 
vesele pletele-i curg.
Puneti-mi rochii albastre, flori.
N-auziti pasii biruitori?

Unde-i inelul scump, daruit?
Luna nu vrea sa-l zareasca.
O, ce poveste copilareasca:
cum ne-am vazut, ne-am iubit.

Dumnezeu 

Oamenii bogati au facut icoane,
catapitezme-aurite si strane,
insa Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.

Bogatii stateau grosi, impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.

In vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului mana si ploaie.

Avea atitea de facut Dumnezeu,
si oamenii il plictiseau mereu,
cerind unul pentru altul rau.
Ii auzea strigind: "Pamintul meu..."
Ii vedea punind semn de hotar,
ciopirtind, impartind minunatul dar.

Atunci se supara. Pornea furtuna.
Cu seceta si ploaie-nghetata lovind intr-una,se facea mare 
si-nfricosat,
ca muntele cu paduri imbracat.
Pina venea o pasare la el.
Codobatura, sau un porumbel,
si spunea: "Doamne, mi-a cazut puiul jos.
Zi sa se faca iara frumos,
sa rasara soarele si sa-l gasesc..."

"Faca-se voia ta, sol pasaresc..."
Si Dumnezeu punea fulgeru-n teaca
si s-apuca alte lucruri sa faca.