Lauda suferinţei 

Atâţia dintre semeni nu prea ştiu
ce să înceapă-n zori cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.

Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,
pe frunţi albastru ger,
pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,
în bulgăre de ţărână
o lacrimă sau sâmbure de cer.

Nu mai calcă pe pământ
cine calcă-n suferinţă.
Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh
ce poate fi pipăit, duios, cu stiinţă.

Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.

Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă,
până astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.

Oglinda din adânc 

Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.

Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.

Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.

Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume.

Cântec în doi 

Şi vine toamna iar'
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brinduşile ardorii
să înflorească iar' în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi --
nu stim, dar suntem doi.

Iarbă 

Iunie este
Verde poveste.
Iures sporeşte.
Iarba mai creşte.

Ziua a şasea,
Sâmbăta ierbii.
Creşte mătasea,
N-o calcă cerbii.

Cresc ale ierbii
Fire albastre
Pân’ la-nălţimea
Inimii noastre.

Asta-i măsura,
Pune natura
Luncilor margini,
Lege-n paragini.

Vin curcubeie
Rouă să beie,
Seva vieţii
Şi-a dimineţii.

Praful din spice,
Traiului strajă,
Stă ca o vrajă
Moarte să strice.

Vremea prieşte
Inimii, ierbii.
Ragă şi cerbii!
Stai şi priveşte!

Câte anume
Fete în lume
Are şi-arată
Iarba cu artă:

Dulci şi frumoase
Linii de coapse,
Linii de fete,
Mintea să-mbete.

Fete ce lesne -
Trupuri şi glezne -
Ierbii le-asameni.
Nu mai sunt oameni.

Înscripţie pe o casă nouă 

Toate stau la locul lor,
stă păianjenul în plasă
ca-ntr-o lume de mătasă.
Nu-l încearcă nici un dor
din ocolul lui să iasă.

Toate stau la locul lor:
piatră, floare şi ulcior,
vatră şi amnar şi iască.
Asta-i legea tuturor:
Zări să-şi facă din pridvor,
să se simtă bine-acasă.

Catrenele dragostei 

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.

Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.

Catrenele fetei frumoase 

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr’ de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum "într-o mie şi una de nopti"
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

Ce aude unicornul 

Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.

Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului.

A fost cândva pământul străveziu 

A fost cândva pământul nostru straveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngănând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?

Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni - prin lutul purpuriu.

Iubire 

Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti - când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.

Strofe de-a lungul anilor 

Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult -
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sunt
şi cântă pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt?

Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?

Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea -
mai e nevoie de destin?

Cântecul focului 

În fabula verde şi calda-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlăditele prinzi.
Descânzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul 
oricarei fapturi pământene,
şi drumul i-atine şi ceasul.

Îmi spui:
"Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de raza de luna".
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumita, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o sagalnică vorba.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplari risipite prin cronici,
marturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţa şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.

Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde
de tâmpla, şi piatra de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,
femeie învinsă, minune fără vesminte, strângând
lânga vatra,
Şi-aprind licurici, ei însuşi, din dragoste rugul.
Iubirea tâsneşte din ţarâna şi face pământului aură
s-ajungă-n ţării, s-acopere crugul.

Rareori numai, sfârţitul nu e cenuţă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El crută şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.

Umblăm pe câmp fără popas 

Umblăm pe câmp fără popas
sub zodii prin târziul ceas.
Hotare, veac, tărâm s-au şters.
Mai suntem noi şi-un univers.

Pierdem în noapte, rând pe rând,
tot ce sub noi era pământ.
Şi mergem iar în gând, la pas.
Un cer deasupra ne-a rămas.

Vreo stea când cade din ţării,
fără să vrei, spre ea te ţii
şi poala-ţi potriveşti, s-o prinzi.
Lucirea numai i-o cuprinzi.

Şi cumpănim ce e, ce-a fost.
Noroc înalt, pornit cu rost,
ne-ntâmpină de sus prin vânt,
să nu ne-ajungă-n văi nicicând.

Glas în paradis 

Vino să şedem subt pom.
Deasupra-i încă veac ceresc.
În vântul adevărului,
în marea umbr-a mărului,
vreau părul să ţi-l despletesc
să fluture ca-n vis
către hotarul pământesc.

Ce grai în sânge am închis?
Vino să şedem subt pom,
unde ceasul fără vină
cu şarpele se joacă-n doi.
Tu eşti om, eu sunt om.
Ce grea e pentru noi
osânda de a sta-n lumină!

Văzduhul seminţe mişca 

În ceasul acela pe-a muntelui coamă -
unde-adăstarăm sub brazi,
nimiciţi de arzândul albastru
din clara preziua de toamnă -
Tu adormiseşi pătrunsă de soare
mie alături, în şură de cetini.
În şuier venind din adâncuri
arar ca un val de răcoare.

În valea lăsată în urmă se stinse,
de mult şi ultimul zvon.
O frunză de fag ca o flacără-n păr ţi se-oprise.
Rotind, în descândere, frunza visă
ca-n an mai putea înc-o dată
podoabă să fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coamă, se stinse
de mult şi ultimul zvon.

Diafane, seminţe întrăripate,
pe invizibile fire,
zburau peste noi - din veac în altul purtate.
Aşa ne încearcă îndemn câteodată
spre crudă, spre sacra uimire.
Mai are încă - mai are substanţă natură.
şi-n asta nespusă risipă
a-nchipuirii dintre o clipă şi altă clipă,
totul nu poate să fie amăgire.

Văzduhul seminţe mişca
spre ţinte doar undeva-n mituri
întrezărite.
Şi-n timp ce tu surâdeai, ca-n rituri
ţi-am pus un sărut în mijlocul palmei -
niciodată tu nu vei afla! -
ţi-am pus un sărut în calda paloare din palmă
pe linia vieţii, ce se-alegea.

În noapte undeva mai e 

În noapte undeva mai e
tot ce-a fost şi nu mai e,
ce s-a mutat, ce s-a pierdut
din timpul viu în timpul mut.
În Hades e - tot ce-a trecut
Din aheronticul ţinut
vin toate amintirile.
În Hades e - tot ce-a trecut
prierii şi iubirile.

Suprema ardere 

Ard molcom lumânările 
de ceară în sfeşnice.
un tâlc s-alege sibilin
prin umbrele veşnice.

Pe vetre şi în capiste
ş-atâta jeraticul.
S-aprinde ambra pentru zei,
şi mirtul, sălbaticul.

Şi arde untdelemnul în 
opăitul cu toartele,
pentru vieţi ce vor veni,
dar şi pentru moartele.

Dacă lumina ar cânta 
vărsându-şi puzderia
noi am vedea cum cântecul
consuma materia.

Cântec pentru anul 2000 

Vulturul ce roteşte sus
va fi atunci de mult apus.

Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi şi atunci.

Mai aminţi-mă-vă un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor?

Nu cred să mă vestească cineva
căci basmul ar începe-aşa:

Pe-aici umblă şi el şi se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.

(1943)

La curţile dorului 

Prin vegherile noastre - site de in -
vremea se cerne, şi-o pulbere albă
pe tâmple s-aşază. Aurorele încă
se mai aprind, şi-asteptam. Asteptam
o singură oră să ne-mpărtăşim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide
lungi zile pierduţi şi străini.
Oaspeţi suntem în tinda noii lumini
la curţile dorului. Cu cerul vecini
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Aşteptam să vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri paşind,
şi fiicele noastre ieşind
sa pună pe frunţile porţilor laur.

Din când în când câte-o lacrim-apare
şi fără durere se-ngroaşă pe geană.
Hrănim cu ea
Nu ştim ce firavă stea.

Ţară 

Pe dealuri se-naltă solare
podgorii albastre şi sonde.
Râuri spre alte seminţii
duc slava bucatelor blonde.

Ţara şi-a-mpins hotarele
toate până în cer.
Pajuri rotesc - minutare în veşnicul ceas -
peste câmp şi oier.

Fluturând în vesminte
de culoarea sofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vântul şi-n râsetul anului.