Nicolae Labiş - Pământul



  • Pământul 

    Îndrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă,
    Chica vântul ţi-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton,
    Tu, pământ al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă,
    Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion.

    Pe sălbatica ta faţă cu lungi riduri brune, parcă
    O vrăjmaşă-ntruchipare coborând din basm punea
    Greu blestem, ursind făptura-ţi să nu poată să întoarcă
    Dragostea pe care omul necăjit ţi-o închina.

    Dunărenele întinderi, cu fântâni ţipând a sete,
    Adunau ursuz sămânţa şi iubirea de ţăran,
    Alungând din sate-n sate suflete nemângâiete
    Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan.

    Cunoscutu-le-am aievea păstorind un ied şi-o iadă
    Cu merinde-nchipuită în desaga de la şold.
    Rupte-s blestemele astăzi şi-i cu noi pământul darnic
    Şi de-aceea-i mângâi ţărna, prins de-un aprig, viu imbold.

    De aceea mi se strânge inima când văd pe-alocuri
    Închircite păpuşoaie, grâu-n spic purtând tăciuni.
    Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neştiinţa,
    Când pământul însuşi cere mult visatele-i minuni?

    Cavalcade de tractoare galopeze peste câmpuri,
    Înfioare-se pământul răscolit adânc de plug!
    Straturi negre, nevăzute de a soarelui privire
    Să-şi răstoarne sub brăzdare chezăşia de belşug.

    De pe-acum mă-mbată-aroma caldă-a grânelor de mâine,
    Şi al turmelor de mâine miros bun de lapte cald.
    Ştiu, călări pe cai, cu suliţi lungi, de-ar mai trăi plăieşii,
    Nu s-ar mai vedea din creasta păpuşoiului înalt.

    Pe întinderi dunărene, mări de galbenă lumină
    Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt.
    De pe-acum văd straşnic praznic cu hulubii de făină
    Pe colacii după datini împletindu-se în opt!


    DISCLAIMER! TOATE materialele de pe site sunt materiale GRATUITE adunate/strânse de pe internet. Echipa nu va fi trasă la raspundere pentru aceste materiale. ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTĂ MATERIALE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VĂ RUGÂM SÂ NE ANUNTAȚI PRINTR-UN E-MAIL.

    0 comentarii: