George Coşbuc - Moartea lui Fulger



  • Moartea lui Fulger 

    În goana roibului un sol,
    Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
    Răsare, creşte-n zări venind,
    Şi zările de-abia-l cuprind,
    Şi-n urmă-i corbii croncănind
    Aleargă stol.

    El duce regelui răspuns
    Din tabără. Şi ţine-ascuns
    Sub straiul picurând de ploi
    Pe cel mai bun dintre eroi -
    Atâta semn de la război,
    Şi-a fost de-ajuns!

    Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
    L-a fulgerat un braţ hain!
    De-argint e alb frumosu-i port,
    Dar roş de sânge-i albul tort,
    Şi pieptul gol al celui mort
    De lănci e plin.

    Sărmanul crai! Când l-a văzut
    Şi, când de-abia l-a cunoscut,
    Cu vuiet s-a izbit un pas
    De spaimă-n lături şi-a rămas
    Cu pumnii strânşi, fără de glas,
    Ca un pierdut.

    Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
    Şi pe-un voinic ce cuteza
    Să-nalţe dreapta lui de fier
    Să prindă fulgerul din cer?
    Cum pier mişeii dacă pier
    Cei buni aşa?

    Dar mâne va mai fi pământ?
    Mai fi-vor toate câte sunt!
    Când n-ai de-acum să mai priveşti
    Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
    De dragul cui să mai trăieşti,
    Tu soare sfânt?

    Dar doamna! Suflet pustiit!
    Cu părul alb şi despletit
    Prin largi iatacuri alerga,
    Cu hohot lung ea blestema,
    Şi tot palatul plin era
    De plâns cumplit.

    La stat şi umblet slabă ce-i!
    Topiţi sunt ochii viorei
    De-atâta vaiet nentrerupt,
    Şi graiul stins şi-obrazul supt
    Şi tot vestmântul doamnei rupt
    De mâna ei!

    - "De dorul cui şi de-al cui drag,
    Să-mi plângă sufletul pribeag,
    Întreagă noaptea nedormind,
    Ca s-aud roibii tropotind,
    Să sar din pat, s-alerg în prag,
    Să te cuprind!

    Nu-l dau din braţe nimănui!
    Închideţi-mă-n groapa lui -
    Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
    Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
    O, du-i cu tine, drag odor,
    O, du-i, o, du-i!

    Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
    N-ai glas de vifor, să jeleşti;
    N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
    N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
    Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
    Să-l încălzeşti!

    Şi tu, cel spre bătăi aprins,
    Acum eşti potolit şi stins!
    N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
    Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -
    Râdeai de moarte prin bătăi,
    Dar ea te-a-nvins.

    Pe piept, colac de grâu de-un an,
    Şi-n loc de galben buzdugan,
    Făclii de ceară ţi-au făcut
    În dreapta cea fără temut,
    Şi-n mâna care poartă scut
    Ţi-au pus un ban.

    Cu făclioara, pe-unde treci,
    Dai zare negrilor poteci
    În noaptea negrului pustiu,
    Iar banu-i vamă peste râu.
    Merinde ai colac de grâu
    Pe-un drum de veci.

    Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
    Deplin armat, ca-n ceruri sus
    Să fii întreg ce-ai fost mereu,
    Să tremure sub pasu-ţi greu
    Albastrul cer, la Dumnezeu
    Când vei fi dus.

    Miraţi şi de răsuflet goi,
    Văzându-ţi chipul de război,
    Să steie îngerii-nlemnit;
    Şi, orb de-al armelor sclipit,
    S-alerge soarele-napoi
    Spre răsărit!...

    Iar când a fost la-nmormântat,
    Toţi morţii parcă s-au sculat
    Să-şi plângă pe ortacul lor,
    Aşa era de mult popor
    Venit să plângă pe-un fecior
    De împărat!

    Şi popi, şirag, cădelniţând
    Ceteau ectenii de comând -
    Şi clopote, şi plâns, şi vai,
    Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
    Şi sfetnici, şi feciori de crai,
    Şi nat de rând.

    Şi mă-sa, biata! Cum gemea
    Şi blestema, şi se izbea
    Să sară-n groapă: - "L-au închis
    Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
    Să mă deştept plângând din vis,
    Din lumea mea!

    Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
    Ce urmă, peştii-n apa lor?
    Să fii cât munţii de voinic,
    Ori cât un pumn să fii de mic,
    Cărarea mea şi-a tuturor
    E tot nimic!

    Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
    Părere-i tot dacă socoţi -
    De mori târziu ori mori curând,
    De mori sătul, ori mori flămând,
    Totuna e! Şi rând pe rând
    Ne ducem toţi!

    Eu vreau cu Fulger să rămân!
    Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
    M-a duşmănit trăind mereu
    Şi-a pizmuit norocul meu!
    E un păgân şi Dumnezeu,
    E un păgân.

    De ce să cred în el de-acum?
    În faţa lui au toţi un drum,
    Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
    Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
    Credinţa-i val, iubirea vânt
    Şi viaţa fum!

    Şi-a fost minune ce spunea!
    Grăbit poporul cruci făcea
    De mila ei, şi sta-ngrozit. -
    Şi-atunci un sfetnic a venit
    Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
    Privind la ea.

    Un sfânt de-al cărui chip te temi
    Abia te-aude când îl chemi:
    Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
    Născut cu lumea într-un ceas,
    El parcă-i viul parastas
    Al altor vremi.

    Şi sprijin pe toiag cătând
    Şi-ncet cu mâna ridicând
    Sprâncenele, din rostu-i rar,
    Duios cuvintele răsar:
    - "Nepoată dragă! De-n zadar
    Te văd plângând.

    De cum te zbuciumi, tu te stingi
    Şi inima din noi o frângi -
    Ne doare c-a fost scris aşa,
    Ne dori mai rău cu jalea ta:
    De-aceea, doamnă, te-am ruga
    Să nu mai plângi.

    Pe cer când soarele-i apus,
    De ce să plângi privind în sus?
    Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
    Să vezi pământul pe-unde treci!
    El nu e mort! Trăieşte-n veci,
    E numai dus.

    N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
    Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
    Că de copil eu m-am luptat
    În rând cu Volbură-mpărat
    Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
    Ca ţara lui.

    Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
    Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
    Ei şi-au plinit chemarea lor
    Şi i-am văzut murind uşor;
    N-a fost nici unul plângător,
    Că viaţa-i fum.

    Zici fum? O, nu-i adevărat.
    Război e, de viteji purtat!
    Viaţa-i datorie grea
    Şi laşii se-ngrozesc de ea -
    Să aibă tot cei laşi ar vrea
    Pe neluptat.

    De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
    Aşa se-ntreabă cei mişei.
    Cei buni n-au vreme de gândit
    La moarte şi la tânguit,
    Căci plânsu-i de nebuni scornit
    Şi de femei!

    Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
    Şi-a morţii lege n-o căta!
    Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
    Dar dacă mor, ce grijă porţi?
    Mai simte-n urmă cineva
    Că ei sunt morţi?

    Dar ştiu un lucru mai pe sus
    De toate câte ţi le-am spus:
    Credinţa-n zilele de-apoi
    E singura tărie-n noi,
    Că multe-s tari cum credem noi
    Şi mâine nu-s!

    Şi-oricât de amărâţi să fim
    Nu-i bine să ne dezlipim
    De cel ce vieţile le-a dat! -
    O fi viaţa chin răbdat,
    Dar una ştiu: ea ni s-a dat
    Ca s-o trăim!

    Ea n-a mai plâns, pierdut privea
    La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
    Şi n-a mai înţeles ce-a zis
    Şi nu vedea cum au închis
    Sicriul alb - era un vis
    Şi ea-l trăia.

    Senini de plânset ochii ei,
    Vedea bărbaţi, vedea femei,
    Cu spaimă mută-n jur privea.
    Din mult nimic nu-nţelegea;
    Şi să muncea să ştie ce-i.
    Şi nu putea.

    I-a fulgerat deodată-n gând
    Să râdă, căci vedea plângând
    O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
    "În faţa unei gropi s-aduni
    Atâta lume de nebuni!
    Să mori râzând...

    Şi clopotele-n limba lor
    Plângeau cu glas tânguitor;
    Şi-adânc, din bubuitul frânt
    Al bulgărilor de pământ,
    Vorbea un glas, un cântec sfânt
    Şi nălţător:

    "Nu cerceta aceste legi,
    Că eşti nebun când le-nţelegi!
    Din codru rupi o rămurea,
    Ce-i pasă codrului de ea!
    Ce-i pasă unei lumi întregi
    De moartea mea!



    DISCLAIMER! TOATE materialele de pe site sunt materiale GRATUITE adunate/strânse de pe internet. Echipa nu va fi trasă la raspundere pentru aceste materiale. ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTĂ MATERIALE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VĂ RUGÂM SÂ NE ANUNTAȚI PRINTR-UN E-MAIL.

    0 comentarii: