Octavian Goga - Asfinţit

Asfinţit 

Crai bătrân, pornit spre rugă,
Vine-Amurgul de pe munte,
Împărţind cernite-odăjdii
Brazilor cu bărbi cărunte.
Umiliţi se-ndoaie brazii,
I se-nchină, i s-apleacă,
Şi cu zvon de surle-l lasă
Pe măria-sa să treacă.

Stăruie domol moşneagul,
Mai coboară, mai se suie,
Şi-nspre marginea pădurii
Stă la colţ de cărăruie.
Ostenit, pe-un zgheab s-aşază
Şi clipind tremurătoare
Genele lui argintate,
Ce mi-şi vede, ce mi-l doare?

Măre, colo, mai departe,
Se îmbină două creste,
Şi-n poiană ce s-arată
E aievea, nu-i poveste.
Părul galben răsfirându-şi
Răsturnat peste răzoare,
- De huzur i-s roşi obrajii -
Doarme leneş craiul Soare.

Se încruntă greu bătrânul,
Murmurând încet în barbă,
De sfială se cutremur'
Firicelele de iarbă.
Îşi spun taina la ureche:
"Crai de glume, stai ş-adastă,
Moş Amurg aleanu-ţi poartă,
Nu-ţi dă fata de nevastă".

Craiul tânăr sus pe creste
Simte-a ierbilor povaţă,
Şi de jale, biet voinicul
Se întunecă la faţă.
Către casa lui din peşteri
Necăjit moşneagul pleacă.
Brazii-nfioraţi îl lasă
Pe măria-sa să treacă.

În oftat se-ndoaie fagii,
Tremură în crâng alunii
Şi deodat' pădurea-ntreagă
A-nţeles durerea Lunii...
Biată Lună tremurată,
În zadar te-arăţi în cale,
Toate florile surate
Plâng de dorurile tale.