Mihai Eminescu - Venere şi Madonă



  • Venere şi Madonă 

    Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
    Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
    O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
    Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

    Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
    Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
    Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
    A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

    Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
    Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,
    Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
    Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

    Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,
    Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
    Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
    Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

    Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
    Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
    Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
    Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

    Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
    Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
    Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,
    Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

    Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
    Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
    Din demon făcui o suntă, dintr-un chicot, simfonie,
    Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

    Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
    Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
    Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece
    Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

    Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
    De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
    O fecioar-a cărei suflet era sunt ca rugăciunea,
    Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

    O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
    Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
    Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
    Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

    ...

    Plângi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare
    Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?
    La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
    Şi sărut a tale mâine, şi-i întreb de poţi ierta.

    Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
    A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
    Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti suntă prin iubire,
    Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

    1870, 15 aprilie


    DISCLAIMER! TOATE materialele de pe site sunt materiale GRATUITE adunate/strânse de pe internet. Echipa nu va fi trasă la raspundere pentru aceste materiale. ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTĂ MATERIALE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VĂ RUGÂM SÂ NE ANUNTAȚI PRINTR-UN E-MAIL.

    0 comentarii: