Mihai Eminescu - Scrisoarea II



  • Scrisoarea II 

    De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
    De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
    De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
    Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?
    Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,
    Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
    Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă
    A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?
    Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă,
    În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă,
    Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă,
    Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă?
    Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume
    Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,
    Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară,
    Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
    Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. -
    Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte;
    Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
    Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi,
    Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
    Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;
    Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,
    Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,
    Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră
    C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. -
    De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?
    Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
    Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,
    Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
    Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
    Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic.

    Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ
    Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.
    Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos
    La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?
    Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală,
    Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială;
    La aceste acad?mii de ştiinţ- a zânei Vineri
    Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri,
    Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
    Până când din şcoala toată o ruină a rămas.

    Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în acad?mii,
    Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,
    Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
    Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune?
    Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum
    Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;
    Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet,
    Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

    Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,
    Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
    Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă
    Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă.
    Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă,
    De simţeam, ca Galilei, că com?dia se mişcă. -
    Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,
    Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii
    Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri,
    Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri
    Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă
    Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă.
    Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
    Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
    Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti,
    Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti,
    Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;
    Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.

    Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,
    Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.
    Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este
    Cea ce poate să convie unei inime oneste;
    Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,
    Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.

    Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi
    De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,
    De ce dorm îngrămădite între galbenele file
    Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile...
    De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
    Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
    Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
    Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.


    DISCLAIMER! TOATE materialele de pe site sunt materiale GRATUITE adunate/strânse de pe internet. Echipa nu va fi trasă la raspundere pentru aceste materiale. ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTĂ MATERIALE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VĂ RUGÂM SÂ NE ANUNTAȚI PRINTR-UN E-MAIL.

    0 comentarii: