Mihai Eminescu - Mortua est!



  • Mortua est! 

    Făclie de veghe pe umezi morminte,
    Un sunet de clopot în orele sfinte,
    Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
    Astfel ai trecut de al lumii hotar.

    Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
    Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
    Când norii cei negri par sombre palate,
    De luna regină pe rând vizitate.

    Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
    Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
    Suind, palid suflet, a norilor schele,
    Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

    O rază te-nalţă, un cântec te duce,
    Cu braţele albe pe piept puse cruce,
    Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
    Argint e pe ape şi aur în aer.

    Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
    Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,
    Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
    Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu -

    Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
    De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
    Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
    Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

    Dar poate acolo să fie castele
    Cu arcuri de aur zidite din stele,
    Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
    Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

    Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
    Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
    În haină albastră stropită cu aur,
    Pe fruntea ta pală cunună de laur.

    O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
    Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
    O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
    Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. -

    Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
    Gândirile-mi rele sugrum' cele bune...
    Când sorii se sting şi când stelele pică,
    Îmi vine a crede că toate-s nimică.

    Se poate ca bolta de sus să se spargă,
    Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
    Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
    Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

    Ş-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
    Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
    Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...
    Atunci acest înger n-a fost decât lut.

    Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
    De racla ta razim eu harfa mea spartă
    Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
    O rază fugită din chaos lumesc.

    Ş-apoi... cine ştie de este mai bine
    A fi sau a nu fi... dar ştie oricine
    Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
    Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

    A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
    Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
    Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
    Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

    Văd vise-ntrupate gonind după vise,
    Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
    Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:
    Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

    La ce?... Oare totul nu e nebunie?
    Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
    Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
    Trăit-ai anume ca astfel să mori?

    De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
    Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.


    DISCLAIMER! TOATE materialele de pe site sunt materiale GRATUITE adunate/strânse de pe internet. Echipa nu va fi trasă la raspundere pentru aceste materiale. ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTĂ MATERIALE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VĂ RUGÂM SÂ NE ANUNTAȚI PRINTR-UN E-MAIL.

    0 comentarii: