Mihai Eminescu - Făt-Frumos din tei



  • Făt-Frumos din tei 

    - Blanca, află că din leagăn
    Domnul este al tău mire,
    Căci născută eşti, copilă,
    Din nevrednică iubire.

    Mâini în schit la sfânta Ana
    Vei găsi la cel din stele
    Mângâierea vieţii tale,
    Mântuirea feţei mele.

    - Nu voi, tată, să usuce
    Al meu suflet tânăr, vesel:
    Eu iubesc vânatul, jocul;
    Traiul lumii alţii lese-l.

    Nu voi părul să mi-l taie,
    Ce-mi ajunge la călcâie,
    Să orbesc citind pe carte
    În fum vânăt de tămâie.

    - Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
    Las' de-a lumii orice gând,
    Mâini în zori de zi pleca-vom
    Către schitul vechi şi sfânt.

    Ea aude - plânge. Parcă
    Îi venea să plece-n lume,
    Dusă de pustie gânduri
    Şi de-un dor fără de nume.

    Şi plângând înfrână calul,
    Calul ei cel alb ca neaua,
    Îi netează mândra coamă
    Şi plângând îi pune şeaua.

    S-avântă pe el şi pleacă,
    Păru-n vânturi, capu-n piept,
    Nu se uită înainte-i,
    Nu priveşte îndărăpt.

    Pe cărări pierdute-n vale
    Merge-n codri făr' de capăt,
    Când a serei raze roşii
    Asfinţind din ceruri scapăt.

    Umbra-n codri ici şi colo
    Fulgerează de lumine...
    Ea trecea prin frunza-n freamăt
    Şi prin murmur de albine;

    În mijloc de codru-ajunse
    Lângă teiul nalt şi vechi,
    Unde-izvorul cel în vrajă
    Sună dulce în urechi.

    De murmur duios de ape
    Ea trezită-atunci tresare,
    Vede-un tânăr, ce alături
    Pe-un cal negru stă călare.

    Cu ochi mari la ea se uită,
    Plini de vis, duioşi plutind,
    Flori de tei în păru-i negru
    Şi la şold un corn de-argint.

    Şi-ncepu încet să sune,
    Fermecat şi dureros -
    Inima-i creştea de dorul
    Al străinului frumos.

    Părul lui i-atinge părul,
    Şi atunci c-obrazul roş
    Ea apleacă gene lunge
    Peste ochii cuvioşi.

    Iar pe buze-i trece-un zâmbet
    Înecat, fermecător,
    Care gur-abia-i deschide,
    Cea uscată de amor.

    Când cu totului răpită
    Se-ndoi spre el din şele,
    El înceată din cântare
    Şi-i grăi cu grai de jele,

    Ş-o cuprinde de călare -
    Ea se apără c-o mână,
    Însă totuşi lui se lasă,
    Simte inima că-i plină.

    Şi pe umărul lui cade
    Al ei cap cu faţa-n sus;
    Pe când caii pasc alături,
    Ea-l privea cu suflet dus.

    Numai murmurul cel dulce
    Din izvorul fermecat
    Asurzeşte melancolic
    A lor suflet îmbătat.

    Lun-atunci din codri iese,
    Noaptea toată stă s-o vadă,
    Zugrăveşte umbre negre
    Pe câmp alb ca de zăpadă.

    Şi mereu ea le lungeşte,
    Şi urcând pe cer le mută,
    Dar ei trec, se pierd în codri
    Cu viaţa lor pierdută.

    La castel în poartă calul
    Stă a doua zi în spume,
    Dar frumoasa lui stăpână
    A rămas pierdută-n lume.

    1875, 1 februarie


    DISCLAIMER! TOATE materialele de pe site sunt materiale GRATUITE adunate/strânse de pe internet. Echipa nu va fi trasă la raspundere pentru aceste materiale. ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTĂ MATERIALE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VĂ RUGÂM SÂ NE ANUNTAȚI PRINTR-UN E-MAIL.

    0 comentarii: