Mateiu Ion Caragiale - Singurătatea



  • Singurătatea 

    E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
    Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
    Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
    Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
    Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.

    Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
    Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
    Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
    Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
    Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

    Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte
    La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
    Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
    Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
    Într-un noian albastru de mistice visări...

    Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă,
    De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
    Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
    Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
    Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

    Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă
    Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
    În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
    Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
    Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.

    Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
    Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
    Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
    Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
    În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

    În străveziu zăbranic aievea se iveşte
    O tainică-arătare... Adâncele-i priviri
    Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
    Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
    De mult cunosc ispita acestei năluciri...

    Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe:
    - De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
    Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
    Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
    Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.

    A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire,
    Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
    Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
    Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
    Urmează-le deci legea şi nu te vei căi...

    - Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
    Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
    Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
    Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
    Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!

    Iubirea e robie; trădarea - umilinţă;
    Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
    Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
    Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
    Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.

    Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
    De veci şi voi primi-o netulburat şi mut -
    Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
    Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
    Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.

    Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie,
    Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
    Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
    Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
    Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt...

    Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea
    De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...
    Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
    De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea...
    Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.

    Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare
    Pe nesimţite piere din undele-argintii,
    Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
    Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
    Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.


    DISCLAIMER! TOATE materialele de pe site sunt materiale GRATUITE adunate/strânse de pe internet. Echipa nu va fi trasă la raspundere pentru aceste materiale. ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTĂ MATERIALE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VĂ RUGÂM SÂ NE ANUNTAȚI PRINTR-UN E-MAIL.

    0 comentarii: