George Coşbuc - Doina



  • Doina 

    Copilo, tu eşti gata
    De-a pururea să plângi!
    Şi când eşti tristă, Doino,
    Tu inima ne-o frângi.
    Dar nu ştiu cum, e bine
    Când plângi, că-n urma ta
    Noi plângem toţi, şi-amarul
    Mai dulce ni-e aşa.
    Şi toate plâng cu tine
    Şi toate te-nţeleg,
    Că-n versul tău cel jalnic
    Vorbeşte-un neam întreg.

    Pe fete-n faptul serii
    Le-ntâmpini la izvor,
    Tu singură stăpână
    Pe sufletele lor.
    Le-nveţi ce e iubirea
    Şi râzi cu ochi şireţi,
    Deodat-apoi te-ntuneci
    Şi cântece le-nveţi:
    Să cânte ziua-n luncă
    Şi seara când se-ntorc,
    Când triste-n pragul tinzii
    Stau singure şi torc.

    Când merg flăcăi la oaste
    Cu lacrimi tu-i petreci
    Şi stai cu ei, ţi-e milă
    Să-i laşi pustii, să pleci.
    Cântând le-aduci aminte
    De-o fată din vecini,
    De mame şi de-ogorul
    Umplut acum de spini.
    Şi când i-omoară dorul
    Şi-n jurul tău se strâng,
    Pui fluierul la gură
    Şi cânţi, iar dânşii plâng.

    E plin de oameni câmpul,
    Tu, Doino,-n rând cu ei.
    Moşnegi şi oameni tineri
    Şi tinere femei
    Adună fânu-n stoguri
    Şi snop din spice fac -
    Din scutece copilul
    Când plânge-n săhăidac
    Te duci şi-l joci pe braţe
    Şi-l culci apoi pe sân,
    Şi-i cânţi s-adoarmă-n umbra
    Căpiţelor de fân.

    Din văi tu vezi amurgul
    Spre culmi înaintând,
    Pe coaste-auzi pâraie
    Prin noapte zgomotând,
    Şi-asculţi ce spune codrul
    Când plânge ziua-ncet
    Ah, toate, Doino, toate
    Te fac să fii poet.
    Şi, singură cu turma,
    Privind pierdută-n zări
    Spui munţilor durerea
    Prin jalnice cântări.

    Pe deal românul ară
    Slăbit de-amar şi frânt.
    Abia-şi apasă fierul
    În umedul pământ.
    Tu-l vezi sărman, şi tremuri
    Să-l mângâi în nevoi.
    Şi mergi cu el alături
    Cântând pe lângă boi.
    Iar bieţii boi se uită
    Cu milă la stăpân -
    Pricep şi ei durerea
    Sărmanului român.

    Eu te-am văzut odată
    Frumoasă ca un sfânt,
    În jur stăteau bătrânii
    Cu frunţile-n pământ.
    Cântai, ca-n vis, de-o lume
    Trăită-ntr-alte vremi,
    De oameni dragi, din groapă
    Pe nume vrând să-i chemi.
    Şi-ncet, din vreme-n vreme,
    Bătrânii-n jur clipeau
    Şi mânecile hainei
    La ochi şi le puneau.

    Dar iată! Cu ochi tulburi
    Tu stai între voinici,
    Te văd cum juri şi blestemi
    Şi pumnii ţi-i rădici!
    Pribegi de bir şi clacă,
    Copii fără noroc,
    Tu-i strângi în codru noaptea
    Sub brazi pe lângă foc.
    Şi cânţi cu glas sălbatec,
    Şi-n jur ei cântă-n cor
    Cântări întunecate
    Ca sufletele lor.

    Când ştii haiduci în codru
    Te prinzi cu ei fărtat,
    Li-arăţi poteci ascunse,
    Pe stânci le-aşterni tu pat.
    Când pun picioru-n scară,
    Ţii roibul lor de frâu;
    Grăbit, când prind ei puşca,
    Scoţi plumbii de la brâu:
    Iar când ochesc, cu hohot
    Tu râzi, căci plumbii moi
    S-au dus în piept de-a dreptul
    Spurcatului ciocoi.

    Ai tăi suntem! Străinii
    Te-ar pierde de-ar putea;
    Dar când te-am pierde, Doino,
    Ai cui am rămânea?
    Să nu ne laşi, iubito,
    De dragul tău trăim:
    Săraci suntem cu toţii,
    Săraci, dar te iubim!
    Rămâi, că ne eşti doamnă
    Şi lege-i al tău glas,
    Învaţă-ne să plângem
    C-atât ne-a mai rămas!



    DISCLAIMER! TOATE materialele de pe site sunt materiale GRATUITE adunate/strânse de pe internet. Echipa nu va fi trasă la raspundere pentru aceste materiale. ÎN CAZUL ÎN CARE EXISTĂ MATERIALE CARE ÎNCALCĂ DREPTURILE DE AUTOR VĂ RUGÂM SÂ NE ANUNTAȚI PRINTR-UN E-MAIL.

    0 comentarii: